Hitchcock-maestrul suspansului

Odată cu ” săptămâna lui  Hitchcock” lansată de Marian (FilmSinopsis), apare primul guest post pe Piratul Cinefil scris de Cristi, pe această “tematică”:

Maestrul suspansului. Thrillere. Suspans. Horror. Schematic, cuvintele de mai înainte caracterizează genurile abordate şi revoluţionate de Alfred Hitchcock. El a fost unul din puţini regizori care a reuşit cu filmul mut, sonor, apoi color intr-o slujbă de 6 decenii. Dar mai bine de 5 decenii a fost subapreciat, filmele regizate de el sunt nominalizate la Oscar, dar nu câştigă niciodată. La sfârşitul anilor 1950, Hitchcock a fost  recunoscut ca autor, un adevărat artist cu un stil vizual unic, deoarece considera filmul ca un mijloc întâi de toate vizual, imaginea având prioritate în raport cu sunetul sau cu dialogul în scenele-cheie. Filmele sale aveau un scenariu grafic extrem de detaliat, fiecare cadru fiind pregătit şi desenat dinainte.

Căutând mereu un unghi nou, a încercat să evite şi să răstoarne clişeele cu care se obişnuise publicul. Astfel el reuşind să provoace publicul prin stilul personal de a filma, făcând filme care se desfăşoară într-o singură sesiune de filmare şi într-un spaţiu restrâns sau şi mai dificil ucigând actorul principal încă de la început.

Şi asa 2 dintre preferate:

Psycho – 1960

Bazat pe cartea lui Robert Bloch, care la rândul ei era inspirată de povestea criminalului în serie, Ed Glein… Psihoza este povestea unui criminal travestit care are un motel fără ocupanţi. Regizorul îşi omoară protagonista, pe Janet Leigh, încă de la începutul filmului, şocând publicul, care nu-şi revine până la rezolvarea psihanalistă a misterelor filmului. Deşi este un horror ostentativ, scenele de groază sunt minime, un motiv pentru care nu a dorit să recurgă la Tehnicolor, stă ca argument ca o evitare a celebrei scene de la duş să nu pară prea sângeroasă. Atmosfera horror este indusă printr-o tensiune narativă şi răsturnări de “soluţionare”, dar şi printr-un montaj abil însoţit de viorile înebunitoare ale muzicii lui Bernard Hermann, ce doreşte sugestia o mai mare vărsare de sânge decât scena propriu-zisă.

Vertigo – 1958

James Steward e protagonistul acestui thriller psihologic complex, care se petrece la San Fransisco. El interpretează un poliţist care se îndrăgosteşte de Kim Novak, o femeie stranie pe care a fost pus să o urmărească. După ce o salvează de la sinucidere, ea continuă să fie bântuită de coşmaruri. Când o duce la o clopotniţă pe care ea tot o visa, ea fuge, iar el nu reuşeste să o urmeze din cauza fricii lui de înălţime. De jos, o vede cum se aruncă. Deprimat, începe să meargă prin locurile în care se ducea ea, până ce dă de o femeie ce îi seamănă urmând sa ajute la dezvăluirea misterului axat pe fobii şi la un plan axat de cunoaşterea lor.

Cu siguranţă cel mai important serviciu adus artei iluziilor este faptul că Hitchcock transformă publicul în Voyeur, adică în cel căruia îi face plăcere să-i pândească pe alţii, în final asta facem noi la cinema. Spectatorul devine complice şi se implică şi mai mult în povestea proiectată prin lumina de proiector.

Imagine despre munca regizorului ce invită la vizionare, vizionare şi iar vizionare…

Notorious-1946

Rear Window-1954 

The Trouble With Harry-1955

North by Northwest-1959

 The Birds-1963

Advertisement